Revedere pe timp de pandemie

Sunt acasă. În România. Locul unde o altă Iulia revine la viață și parcă se întoarce în timp, ca și cum nu ar fi plecat niciodată. 

Ca de obicei, de fiecare dată când vin acasă primele zile sunt încărcate emoțional și totul mi se pare la alt nivel. Și simplul fapt că acum stau în bucătărie la cinci dimineața și scriu aceste rânduri în timp ce aud cum Bucureștiul se trezește la viață mi se pare un vis. Nu știu cum să traduc jetlag, dar diferența de fus orar mă lovește mereu din plin în primele zile și fiecare experiență o trăiesc mai intens.

Chiar dacă mi-am imaginat aceste momente de o mie de ori în capul meu, anul acesta a fost diferit pentru că atât de multe lucruri puteau să nu funcționeze cum ne doream și să nu fim acum, aici. Deși am cumpărat biletele pentru România încă din august, nu am știut cu siguranță că am să ajung acasă decât atunci când am simțit că avionul care a plecat din San Francisco a aterizat pe aeroportul din Amsterdam și eram cu două ore mai aproape de casă.

Acum doisprezece ani trăiam tot în București niște momente care mi-au schimbat viața definitiv, și iubesc orașul acesta pentru toate amintirile care mă năpădesc când ajung aici.

3 weeks later…

Sunt back home, în California. Am ajuns acasă după un drum lung și obositor, dar și foarte încărcat emoțional. Când ne-am cumpărat biletele pentru România (by the way, au fost cele mai ieftine bilete pe care le-am cumpărat până acum, 500$ round trip/persoană San Francisco-Bucuresti cumpărate în august pentru 26 decembrie) știam că ne asumăm un risc foarte mare să călătorim în aceste vremuri și să interacționăm cu atât de multe persoane într-un timp atât de scurt. Faptul că am reușit să ne întoarcem acasă fără peripeții și sănătoși mi se pare un miracol. Nu cred că am avut vreodată atâtea emoții și incertitudini înainte de o vacanță în țară cum am avut acum, asta bineînțeles din cauza pandemiei.

Faptul că ieri eram în țară și acum sunt iarăși la mine acasă mi se pare ireal. Parcă doar acum câteva ore eram acolo în mijlocul familiei, mâncând, râzând și bucurându-ne de momentele acelea unice. Este pentru prima oară când am mers acasă pentru trei săptămâni, și am profitat pe deplin de timpul petrecut împreună.

Mă întreb mereu dacă aș mai putea locui în București așa cum o făceam înainte, și răspunsul este mereu același — nu știu. Aș putea să spun răspicat că nu, că nu mai sunt obișnuită cu agitația, forfota și acea rutină de zi cu zi în care te lași absorbit de posomorârea celor din jur, de traficul haotic, de problemele care vin la pachetul cu viața acolo. Dar am învățat să nu mai zic nu, ci mai degrabă un poate. Cu siguranță dacă aș avea de ales, aș alege să locuiesc în afara orașului, la casă, sau poate chiar în alt oraș european care să îmi ofere acel sentiment de liniște cu care sunt obișnuită de doisprezece ani încoace. Cred că este vorba de obișnuință și adaptare, de aceea am și reușit să-mi construiesc o nouă rutină de fiecare dată când am luat-o de la capăt în toți acești ani. 

Ceea ce știu cu siguranță este că mereu mă voi întoarce acasă. Că revederile acestea cu cei dragi sunt necesare, că eu am nevoie de ele la fel de mult cum au și ei, cei care rămân acasă. Știu că atunci când locuiești în străinătate efortul de a te vedea trebuie să fie reciproc, și în lipsa acestor revederi avem tehnologia care ne permite să fim alături atunci când suntem la distanță.

M-am întors acasă recunoscătoare că am avut oportunitatea să merg în țară în aceste vremuri nesigure și că în ciuda tuturor lucrurilor care ar fi putut să meargă prost, tot ceea ce am vrut să facem s-a întâmplat. Despărțirile nu devin mai ușoare, doar că trecând de atâtea ori prin ele ne obișnuim cumva cu emoțiile care ne năvălesc inevitabil. 

Am postat pe Insta mai multe poze și filmulețe din această vacanță, și probabil voi continua să postez amintiri frumoase și în zilele ce urmează.

Leave a Reply